Scolile de Go


In Go, actuala rivalitate dintre Corea, China si Japonia este doar de data recenta. In ultimii ani, atit China cit si Corea nu fac decit sa recupereze suprematia absoluta pe care Japonia, fara nici un fel de dubiu, a detinut-o timp de mai multe secole in fata oricui altcuiva. Pentru a intelege cum a ajuns elita Go-ului japonez in aceasta pozitie dominanta, va trebui sa ne intoarcem in timp, pret de vreo 400 de ani, intr-o perioada istorica extrem de agitata - cea a razboiului civil care a dus la unificarea Japoniei.




(extrase din Go History Pages, de Andrew Grant)


Oda Nobunaga, samuraiul care a inceput procesul de unificare a tarii, era totodata un puternic si entuziast jucator de Go. El a pus sa fie gasit cel mai bun jucator al timpului, in scopul de a si-l face profesor. Intimplarea a facut ca in acea perioada, cel mai puternic jucator de Go sa fie un preot budist (din secta Nichiren) pe nume Nikkai, care locuia intr-o pagoda numita Hon'inbo, in templul Jakkoji din Kyoto.
In 1578, in timpul unei vizite in Kyoto, Nobunaga a trimis dupa preot si a ramas profund impresionat de maiestria acestuia in Go. Dupa standardele vremii, Nobunaga insusi nu era nici pe departe un jucator slab - fapt care nu l-a impiedicat insa pe Nikkai sa-i dea 5 pietre handicap (luindu-ne dupa partidele notate care au supravietuit acelei perioade, se pare ca Nikkai avea aproximativ taria unui 5 dan amator al zilelor noastre). Tot Nobunaga a fost cel care s-a referit la Nikkai numindu-l "Meijin", ceea ce inseamna "expert" sau "om important" - termen care ulterior va fi aplicat ca titlu onorific celui mai puternic jucator al momentului.

Dupa moartea lui Nobunaga sarcina unificarii Japoniei a fost preluata de catre unul dintre generalii sai, Toyotomi Hideyoshi - si el un puternic jucator de Go ... care, bineinteles ... l-a pastrat pe Nikkai ca profesor.
In 1588 Hideyoshi a poruncit tuturor jucatorilor de top sa participe intr-un concurs, pentru a le determina forta de joc. Dupa cum era de asteptat, Nikkai a cistigat concursul si, ca premiu, Hideyoshi i-a stabilit un salariu anual. Totodata a ramas hotarit ca, in partidele cu Nikkai, toti ceilalti jucatori vor trebui sa joace de acum incolo cu negrele (sau un handicap oarecare). Cam in aceasi perioada Nikkai si-a schimbat numele in Sansa, adoptind si titlul de Hon'inbo - dupa denumirea pagodei unde locuise. Astazi el este cel mai bine cunoscut sub numele de Hon'inbo Sansa.

Procesul unificarii Japoniei a fost incheiat in 1600 de catre Tokugawa Ieyasu care a devenit Shogun trei ani mai tirziu. Ca si predecesorii sai, Ieyasu era un priceput jucator de Go si ca atare a luat un numar de decizii care sa asigure dezvoltarea ulterioara a jocului.
Prima dintre aceste decizii a fost stabilirea postului de Godokoro - un salariat in cadrul guvernului (Sansa fiind primul ocupant al acestui post). Godokoro raspundea de toate problemele in domeniul jocului de Go (de exemplu, era singurul care putea face promovari in ranguri). El era profesorul shogunului - si ca atare era de asteptat sa abandoneze go-ul competitional; de fapt putea juca (in principiu) dar numai cu permisiunea shogunului. Postul se bucura de un imens prestigiu iar detinatorul sau capata o influenta care depasea cu mult lumea Go-ului ... deoarece beneficia de o pozitie atit de aproapiata de urechea shogunului.
Numai detinatorul titlului Meijin putea candida si pentru cel de Godokoro - acesta din urma nefiind insa obtinut in mod automat. Sansa a devenit Godokoro in 1603; de fapt el a cistigat si postul echivalent pentru Shogi (sah japonez), cel de Shogidokoro, deoarece era cel mai puternic jucator si in acest domeniu. Dupa scurt timp, el a renuntat totusi la acest din urma post, pentru a se putea concentra numai asupra Go-ului.

Titlul de Meijin necesita citeva lamuriri. Asa cum s-a mai mentionat, "meijin" insemna "expert", "maestru" ... si initial nu avea vreo alta semnificatie speciala. In noul sistem divizat de ranguri, Meijin a devenit insa rangul cel mai inalt - fara a putea fi totusi echivalat cu modernul "9 dan", din moment ce numai o singura pesoana putea fi detinatoare a titlului. Pentru a deveni Meijin, un jucator trebuia sa fie unanim recunoscut ca fiind cel mai puternic jucator al momentului. In perioada Edo (1600-1868) nu a existat Meijin - si in consecinta nici Godokoro - deoarece jucatorii de top erau mult prea apropiati ca tarie de joc, niciunul dintre ei nereusind sa iasa in evidenta in fata celorlalti.

In perioada aceea rangurile dan nu erau inca divizate. Clasificarea jucatorilor se facea totusi in functie de handicapul pe care il primeau din partea unui jucator de rang Jozu. Jozu (care ulterior a fost echivalat rangului de 7 dan) era rangul maxim la care, in mod normal, un jucator putea ajunge. Mai presus de Jozu se aflau numai Meijin si jun-Meijin (aproape-Meijin), dar promovarea la aceste ranguri se facea numai in circumstante speciale. Rangul unui jucator era deci exprimat, de exemplu, ca fiind: "doua pietre impotriva lui Jozu" (cuvintul "jozu" inseamna "priceput").

Urmatoarea masura luata de catre Ieyasu pentru promovarea Go-ului a fost stabilirea, in 1605, a "Jocurilor de la Castel" (o-shiro-go). Acestea erau partide oficiale intre jucatorii de top, jucate in prezenta shogunului. La inceput aveau loc la intervale neregulate si nu asigurau inca un venit fix, dar in 1628 au fost mutate la Castelul Edo devenind un eveniment anual (cu toate ca data exacta - a 17-a zi a lunii a XI-a - nu a fost stabilita decit in 1716). "Jocurile de la Castel" erau punctul de referinta a calendarului Go-istic, la ele neputind participa decit conducatorii "Scolilor de Go" si jucatorii de rang Jozu sau jun-Meijin. Meijin-ul nu participa niciodata, fiind considerat ca mai presus de orice competitie.

Dintre toate schimbarile care au avut loc in aceea perioada in Go-ul Japonez, cea mai importanta - si cu efecte remarcabile pe termen lung - a fost infiintarea celor patru "Scoli de Go". Se considera ca toate au luat fiinta in 1612, cind toti jucatorii de top (Jozu sau mai puternici) au inceput sa primeasca salarii anuale (pina atunci numai Sansa primise bani de la guvern). De fapt, probabil ca cele patru scoli isi incepusera activitatea cu citiva ani mai inainte.

Sansa a fondat cea mai prestigioasa (si mai cu darnicie sustinuta) scola, pe care a denumit-o "Hon'inbo". Doi dintre elevii sai, Nakamura Doseki si Yasui Rokuzo (care mai tirziu si-a schimbat numele in Santetsu) au fondat scolile "Inoue" si respectiv "Yasui". Cea de a patra scoala, "Hayashi", a fost fondata de catre Hayashi Monnyusai; denumirea acesteia se datoreaza modestiei lui Monnyusai care a considerat ca fiind exagerat numele "Mori" (padure) - sugerat de catre shogun - preferindu-l pe cel de "Hayashi" (lemn).

Toate cele patru scoli si-au stabilit sediul in Edo (modernul Tokyo) iar urmatorii 250 de ani de istorie a Go-ului in Japonia sint de fapt povestea competitiei lor pentru suprematie, desfasurata de obicei in jurul tablei de Go ... dar apelind - nu rareori - chiar si la nerusinate complicitati politice.
Scoala "Hon'inbo" a avut in mod evident cel mai mare succes dintre cele patru, cu toate ca nici ea nu a fost scutita de perioadele sale dificile (in special cea de la inceputul secolului XVIII). Totusi dintre cei 10 jucatori care au cistigat titlul Meijin - inainte ca acesta sa devina actualul turneu anual - 7 au provenit din scoala "Hon'inbo" (ceilalti fiind: doi "Inoue" si un "Yasui").


* * *